Iarna, cind e ger – ca zilele astea – e minunat sa te duci la (si sa scrii despre) cafenele. Una dintre putinele momeli ca sa iesi la o plimbare pe frig e ca, undeva, te asteapta o cafea buna, la o masa pe colt, in penumbra.

Dar povestea mea e un pic diferita. Duminica, pe seara – era ger serios –, am dat sa intru la Caru’ cu bere, sa-mi astept prietenii. In fata, brazii mai licareau inca, de la sarbatori (o sa mai dureze ceva pina se string instalatiile, normal), iar inauntru – atmosfera de cumetrie: mese lungi, rumoare, dansuri populare cu strigaturi, in fine.

Nu sint locuri fara rezervare, ne pare rau. Am rasuflat usurata, caci, desi locul e vechi si cu traditie, cu o splendida arhitectura interioara (coloane impodobite, picturi pe pereti si pe plafon, cu scene cu boieri, tirgoveti, tarani), nu ma dau in vint dupa atmosfera de petrecere romaneasca, cu lume multa si mincare traditionala. Din cauza clientelei numeroase, chelnerii erau alergati si obositi – asta stiu, fiindca, dupa o ora in alta cafenea, m-am intors, cu prietenii, de unde plecasem. Cred ca pentru straini e atragator sa manince traditional si inedit sa-si arunce ochii, intre doua imbucaturi, la micul grup de dansatori populari, dar eu una cam dau inapoi de la genul asta de cumetrie de amploare.

In fine, dar la prima incercare, neavind rezervare, am iesit de la Caru’ cu bere si am luat-o pe straduta, spre Lipscani, cam nefericita, ca era un frrrig... Of, de ce nu sint si pe la noi baruletele de cartier, aproape de tine, nesimandicoase, dar dragute, fara rezervare?

Am trecut pe linga Biserica Stavropoleos, mica bijuterie, acum bandajata toata si plina de schele (se restaureaza, ca si zona, sper ca frumos). La citiva metri mai sus am dat de Market Café si am intrat. Stiam de local de asta-vara, cind ma atrasesera ferestrele inalte cu draperii elegante si apoi teras