Merg pe strada si vad oameni apatici, fara vlaga si fara interes. Nu ne pasa, nu vrem sa stim, nu vrem sa fim pusi in postura de a actiona. Este normal? Poate ca nu. Sau poate ca doar mie mi se pare anormal. Ieri era soare, dar parca intreaga populatie a Constantei era in bezna. De data asta vreau sa generalizez, vreau sa fac sa taca vocile stinghere, frustrate ale celor care vor sa schimbe ceva. Chiar asta vreau: sa arunc vina asupra tuturor! Si de data asta nu voi mai spune ca unii vor, ca unii fac, ca unii vorbesc si incearca din rasputeri sa ia atitudine. Nu, nu vreau sa va mai vad! Mi-e ciuda ca suntem incapabili sa ne revenim din iobagie. Mi-e rusine ca pana si eu, cea care scriu acum aceste randuri, ma lovesc de aceasta problema. Ma trezesc ca ma complac in situatii anume, ca mi-e greu sa gandesc pentru mine, ca incepe sa nu ma mai intereseze ce se intampla in jurul meu, ca mi-e lehamite de ziare, de stiri, de oameni. In definitiv, mi-e scarba de tot. Apoi, dupa cate un dus rece imi dau seama ca ma distrug cu starea mea, pe mine ca individ, ca trestie ganditoare. Oare mai suntem capabili sa gandim pentru noi? Poate ca asta este intrebarea cheie! Sau doar gandesc altii si prin ideile lor ne fac sa credem ca neuronii nostri functioneaza? Vedem stiri, emisiuni, credem pareri, incepem sa ne insusim ceea ce debiteaza altii. Oare asta este solutia sau este numai calea de a ne omori constiinta? Citeam acum cateva zile un reportaj despre Eminescu ziaristul. Cum se pare ca a fost otravit numai pentru ca avea curajul, numit de-a dreptul tupeu in zilele noastre, sa spuna in paginile gazetelor ceea ce gandea despre politicienii de la acea vreme. Cum a schimbat ministri, a facut ceva pentru tara asta. Nu mai vorbim deja de geniul literar, ci de omul care a avut tupeu. Cati dintre noi mai au acest curaj acum? Cati mai putem sa ne abatem de la mersul unanim acceptat