Lucian Blaga se inscrie intr-un mod oarecum singular in peisajul filosofiei autohtone, nu numai prin originalitate, dar si prin efortul sau exemplar de a construi un sistem, lucru destul de rar in istoria gindirii romanesti. Poate doar un Constantin Noica a trudit la fel de mult pentru a lasa posteritatii o filosofie inchegata, sudata, sistematizata, in genul celei occidentale in general si a celei germane in special. Dintr-o anumita perspectiva, Lucian Blaga se delimiteaza de felul romanesc de a face filosofie, atitudine caracterizata de multe ori prin ceea ce se numeste socratism (remarcabil, de altfel), si construieste un sistem filosofic riguros, cuprinzator, miscindu-se cu precizie prin domeniile filosofiei culturii, metafizicii sau teoriei cunoasterii. Din pacate, filosoful-poet nu a avut un destin favorabil, mai ales in ceea ce priveste cunoasterea originalului sau sistem de gindire in afara granitelor tarii. Motivele raminerii sale acasa aproape ca nu mai conteaza. Se impune doar nevoia de recuperare a dimensiunilor gindirii blagiene, in sensul raspindirii fructelor nascute in urma demersului sau sapiential si in alte spatii spirituale ale Europei.
In edificiul cladit de filosoful din Lancram, problema cunoasterii se constituie pe temelia solida a unui sistem filosofic original, asa cum am aratat deja. Trilogia cunoasterii, cu cele trei parti ale sale - "Eonul dogmatic", "Cunoasterea Luciferica" si "Censura Transcendenta" -, va deschide drumul unei filosofii care va ingloba cele mai importante aspecte ale vietii spirituale, relevind in fond maretia omului condamnat la cunoastere si stapinit de dorinta descifrarii misterului.
Studiul de fata va zabovi asupra citorva aspecte ce tin de viziunea inedita a lui Lucian Blaga asupra conceptului de dogma. Pentru filosoful roman, dogmele se concentreaza intr-un tip de cunoastere distinct, diferit
