Matineul perioadei de transferări a aparţinut fără drept de apel clujenilor. CFR a realizat încorporări masive, dorind parcă să populeze şi alte cazarme decât cea proprie. Treaba lor, banul lor, politica lor.

Matineul perioadei de transferări a aparţinut fără drept de apel clujenilor. CFR a realizat încorporări masive, dorind parcă să populeze şi alte cazarme decât cea proprie. Treaba lor, banul lor, politica lor. Celelalte cluburi, în care enoriaşii fotbalului ţin de ritual într-o manieră habotnică, lovesc pe final. Definitiv şi fără drept de recurs. Mişcările înregistrate până acum nu mă dau pe spate. Nici nu cred că avem elemente complete pentru a face o evaluare comparativă a manierei în care s-a mişcat fiecare club în parte. Doar venirea lui Torje la Dinamo face excepţie. Această mişcare are cu totul alte conotaţii decât cele ale unui simplu transfer. Pare să devoaleze intenţiile patronului împroprietărit vremelnic cu puterea de a decide la Politehnica. Marian Iancu a poposit la Timişoara cu intenţia clară de a târgui simpatia localnicilor. Un capital popular de nepreţuit. A lăsat impresia că este dispus să cheltuiască averi reale sau doar vorbite pentru gloria sportivă a Politehnicii. A adus jucători, a adus antrenori cu nume sonore, a investit în echipa de zgomote, a plătit lăutarii şi rapsozii mărinimiei sale, a făcut frumos în faţa oficialităţilor locale. Apoi a cerut. Iar atunci când facilităţile unor afaceri strategice la Timişoara i-au fost refuzate, s-a bosumflat definitiv şi irevocabil. Ca urmare a început să dea cu jucăriile de pământ.

Plecările lui Emeghara, Pleşan, Ovidiu Petre sau Gigel Coman la Steaua, a lui Bălace şi Izvoranu la Dinamo, chiar şi plecarea de ultim moment a lui Mansour puteau fi interpretate, ce-i drept cu mare îngăduinţă, ca fiind unele care vizează reîmprospătarea lotului. Aducerea, în schimb, a unor jucă