A murit Bobby. Avea 64 de ani, iar in pasaportul sau scria „cetatean islandez”. Un prieten m-a intrebat astazi de unde si pina unde era Fischer islandez? Incercam aici toate raspunsurile posibile, pentru ca aminitirea lui merita.
Bobby Fischer a avut o problema speciala cu tot ce insemna autoritatea. De cind a aparut in sah, intrat pe usa privilegiata a copiilor-minune, a ravasit mintile organizatorilor de turnee cu pretentii care la vremea lor pareau fabuloase: lumina din sala e prea slaba, spectatorii stau prea aproape, camerele de televiziune trebuie sa dispara pentru ca ii afecteaza concentrarea. In scurt timp, Bobby a primit stampila „nebun”. Astfel s-a pierdut, si este pacat, faptul ca Fischer a fost omul care a scos sahul din cafenele si l-a adus pe scena marilor teatre, sau – in alte cuvinte – din periferie, l-a adus in centru.
Da, Bobby a fost nebun. Atit de nebun, incit in finala cu Spassky (in 1972) nu s-a prezentat la o partida, fiindca organizatorii au incercat sa il pacaleasca prin mascarea unei camere TV in spatele unui arbust ornamental. Pretul platit de Fischer: a pierdut partida prin neprezentare, iar meciul a inceput practic de la 2-0 pentru Spassky. Insa americanul avea sa remedieze pe parcurs, cistigind titlul mondial intr-un meci care a ramas in memorie drept „meciul secolului”.
Lumea i-a acceptat bizareriile pentru ca nu putea elimina din joc un sahist atit de profund, cu o gindire absolut noua. In plus, americanul reprezenta ceea ce se cheama reteta de succes, detaliu esential intr-un sport precum sahul care nu tulburase nicicind interesul publicului.
O singura data, cerintele lui nu au fost acceptate: s-a intimplat in 1975, cind trebuia sa isi apere titlul contra noului star al Uniunii Sovietice, Anatoli Karpov. Fischer a cerut federatiei ca meciul sa se dispute dupa regulile sale („Eu sunt campi