Cînd ieşi din aeroport în ţara pe care ai cunoscut-o din filme, e greu să nu te crezi acasă. Ai în minte deja fiecare colţ de stradă, fiecare semafor, fiecare vitrină, mulţimea de pe trotuare, graşii şi slabele, reclamele şi zgomotul avioanelor. Toate, mult mai bine luminate şi încadrate decît reuşeşte biata cameră de amator a ochiului omenesc, care mai şi clipeşte des, din cauza emoţiei.
Cînd ajungi în ţara pe care crezi c-o ştii mai bine decît pe a ta, nu te mai poţi rătăci, chiar şi cînd nu ştii unde eşti. Nu m-am simţit niciodată pierdut în America, tocmai pentru că America era peste tot. Ca un palton larg şi comod, în care ştii că nu ţi se poate întîmpla nimic rău, oricît de frig ar fi. Palton cu GPS acum, că nici românul, cît de aventuros, nu mai suportă să trăiască fără să ştie că se află pe Sunset, colţ cu Hollywood.
Nu că asta ar ajuta cu ceva: America îmi rupe sufletul de fiecare dată. De 16 ani, de cînd am ajuns acolo prima oară, e ţara pe care aş vrea s-o numesc "acasă" şi nu mă lasă o mulţime de detalii cu care m-am ales din construcţie. Legile federale, tradiţiile româneşti, casa de aici şi limba maternă, în mod nefericit aleasă de noroc dintre limbile romanice, care e cunoscut că dau dependenţă. America e ţara care atrage, în mod bizar, chiar şi pe cei mai stupizi duşmani ai ei: în fond, chiar şi teroriştii de la 11 septembrie trăiau acolo de ceva vreme, ba chiar părea să le placă. Nu mai vorbim de noi, europenii ăştia care am crescut în anii â70 şi â80 cu Mannix, Pierduţi în spaţiu, Războiul Stelelor şi-un pic de Dallas, aşa, pentru interioare. Pentru noi, America e ţara care a reuşit cumva să ia în posesie şi întreg spaţiul extraterestru, cu ale cărui imagini a umplut locul dintre urechile a milioane de adolescenţi. Vă puteţi imagina o navă spaţială franţuzească, nemţească sau coreeană, luptîndu-se cu zeci de altele, invadatoare
