Bobby Fischer a murit joia trecuta in Islanda, tara in care a cucerit titlul mondial in 1972 si care i-a acordat azil politic mai bine de 20 de ani mai tarziu.
Coincidenta ori nu, cel mai mare sahist al tuturor timpurilor si-a petrecut ultimul deceniu de viata in nordul extrem, unde FIDE (Federatia Internationala de sah) a organizat primul si, pana in anii ‘90, singurul meci pentru titlul suprem de dupa al Doilea Razboi Mondial care n-a avut drept protagonisti exclusiv sahisti sovietici.
Rusul Mihail Botvinik, letonul Mihail Tal, armeanul Tigran Petrosian si alti finalisti fusesera toti, produsi de scoala sovietica de sah. Evident, Boris Spasski, insusi, adversarul lui Fischer la Reykjavik, ca si, dupa el, Karpov, Korcinoi si Kasparov. Comentatorii din epoca au vazut in victoria americanului o dovada in plus in favoarea superioritatii sistemului politic din lumea libera asupra celui din regimurile comuniste. Meciul in sine nu avea insa o astfel de conotatie politica.
Fischer era departe de a fi considerat un simbol pentru America de la sfarsitul secolului si al mileniului. Cand, in 1992, dupa ce renuntase la titlu si chiar la sah, uitat, sarac si bolnav a acceptat propunerea unui bancher sarb de a rejuca meciul cu Spasski, pentru o bursa de cinci milioane de dolari, in semn de protest contra interventiei SUA in fosta Iugoslavie, autoritatile americane i-au retras pur si simplu cetatenia. Ratacitul Fischer va duce o vreme viata unui ratacitor, pana cand Islanda ii va oferi azil.
De atunci nu s-a mai auzit nimic despre el, tot asa cum nu se auzise nici dupa 1975, cand si-a abandonat titlul. Doar zvonuri despre partide pe bani cu mari maestri castigate la zero. (In calificarile pentru finala din 1972, Fischer chiar castigase cu 6-0 meciul din sferturi cu danezul Larsen, alt geniu al sahului), ceea ce pe atunci, cand pana si
