Una dintre cele mai criticate relocări ale producţiei în ultimul deceniu a fost cea a fabricii Renault din oraşul belgian Vilvoorde.
Constructorul francez a renunţat, în 1997, să mai producă automobile în Belgia şi a disponibilizat peste 3.000 de angajaţi. Doi ani mai târziu, a achiziţionat Dacia şi a început să producă un nou model de autoturism la Mioveni. Reacţia sindicatelor belgiene a fost extrem de violentă, la acea dată: manifestaţii în stradă, plângeri înaintate instituţiilor europene, acţionarea companiei franceze în instanţă.
Decizia Renault a ridicat aceleaşi întrebări care se pun şi astăzi, în cazul relocării fabricii Nokia din Germania în România, despre abilitatea legislaţiei europene de a împiedica companiile multinaţionale să închidă producţia înainte de a fi negociat condiţii avantajoase pentru angajaţi. În urmă cu zece ani, ca şi astăzi, dezbaterile se concentrau pe sistarea ajutoarele financiare folosite de companii pentru relocarea producţiei în regiuni cu costuri mai mici.
În paralel cu închiderea fabricii Renault din Vilvoorde, o altă fabrică forţa relocarea: producătorul american de echipamente medicale dădea Belgia şi cei aproape 300 de angajaţi, pe Irlanda, membră a UE din 1973, dar unde costurile erau încă reduse. Relocarea Nokia la Jucu va deschide butoiul cu pulbere: o fabrică a Electrolux din Marea Britanie se va muta, în câteva luni, în Polonia, şi este de aşteptat o reacţie violentă din partea sindicatelor.
