Nicolas Sarkozy a lansat ideea ca nou-creatul post de Presedinte al Consiliului UE (pana acum presedintia era asigurata prin rotatie, cate sase luni, de fiecare stat membru) sa fie incredintat lui Tony Blair.
De atunci s-au ridicat voci pro si contra acestei candidaturi. Ba chiar, doi politicieni francezi semnificativi, fostul presedinte Giscard d`Estaing si fostul premier Balladur, au initiat o miscare impotriva lui Blair. Ei spun ca primul presedinte al UE nu poate proveni din Marea Britanie, ci dintr-o tara loiala principiilor europene si ca, oricum, Blair este prea apropiat de Washington.
Ambele argumente sunt deosebit de stupide si ele nu fac decat sa il ajute pe Blair. In primul rand, Blair a aratat ca este pro-european intr-o atmosfera foarte ostila, cu un public britanic majoritar eurosceptic. Vorba lui Sarkozy, “Blair este cel mai european dintre britanici”.
In fine, cel mai important argument pro-Blair tine de natura cu totul deosebita a momentului. Comisia Europeana a fost mai puternica sau mai slaba, in functie de profiul presedintelui sau.
Tot asa, postul creat la Lisabona poate fi cu adevarat important daca primul presedinte ii da greutate prin personalitatea sa politica. Schema formala este incurcata, atributiile se suprapun partial peste cele ale Comisiei. Presedintele poate deveni o figura-cheie pentru luarea deciziilor sau poate fi un fel de secretar foarte bine platit care tine agenda.
Pentru ca UE sa faca progrese in chestiunile spinoase e nevoie acolo de un tip capabil sa trateze de la egal la egal cu sefii de guverne, sa ii cunoasca, sa aiba avantajul prestigiului si influentei. Va trebui sa joace cartea aliantelor personale cu unii impotriva altora. Dintre cei propusi pana acum, numai Blair are aceasta alura.
Luxemburghezul Juncker are experienta, tact si poate fi acceptat
