S-ar putea, de asemenea, ca filozofiei sa nu-i fie dat sa cunoasca un adevar care este, odata pentru totdeauna, ci un adevar susceptibil de a se schimba, de a se face si desface, ba chiar de a se plictisi; s-ar putea, de asemenea, ca noi sa avem o oarecare putere asupra-i; iar a iubi, a urla, a se ruga sau chiar a se revolta ori a se resemna sa fie tot atitea acte capabile de a o preschimba, cit de cit. S-ar putea atunci ca, in graba ei de a se supune, mereu si mereu, filozofia sa nu fi apucat macar sa se intrebe daca nu cumva adevarul nu va fi fiind ceea ce ea insasi va fi facut din el, daca adevarul constringator nu va fi fiind altceva decit progenitura setei noastre de servitute – pe scurt, daca nu cumva ar exista posibilitatea nu a unei morale, ci a unui adevar – cel al stapinilor. Daca mi-as ingadui sa incropesc cu propriile mele cuvinte un rezumat al gindirii lui Sestov in aceasta privinta, cred ca as pu-tea sa ma aventurez imprumutindu-i o intorsatura indrazneata: „Nu omul a fost facut pentru adevar, ci adevarul pentru om“. Vechea filozofie existentiala, cea a Profetilor, a lui Iisus, a Sfintului Pavel, a lui Luther, atinge, in acest punct, maximum de indrazneala – speculativa. Cu toate acestea, ea a iesit in intregime din cele doua propozitii prime, care concentreaza in ele doua milenii: „Lui Dumnezeu totul ii este posibil!“ si Dii estis et filii excelsi omnes, „Dumnezei sinteti si toti fii ai Celui Preainalt“.

– Dar sintem noi, oare, zei cu adevarat? Sau trebuie sa mai apelam la autoritatea batrinei Carti? Fara indoiala ca nu, desi Kierkegaard recurge la ea de nenumarate ori, si aproape mereu in contrasens; de pilda, pentru a pune proptele gindirii lui Socrate si eticii lui „Trebuie“, care ar putea, de altfel, foarte bine sa se lipseasca de ele. Dar de fiecare data cind gindirea lui Kierkegaard se smulge din strinsoarea socratica (cea care, prin