In ultima vreme, partidele spectrului politic autohton incearca sa-si dobindeasca o identitate doctrinara care sa le asigure o pozitie stabila pe scena publica. Incet, dar destul de sigur, coagularea politica va duce competitia ideologica in tiparul stinga-dreapta.

Procesul firesc reprezinta, intr-un fel, un capat de drum. Atit partidele de stinga, cit si cele de dreapta sesizeaza, poate involuntar, ca vremea reformelor „asexuate“ politic a trecut. Pina acum nevoia de reforme economice a anihilat necesitatea unor diferentieri doctrinare.

Scapate de presiunea tranzitiei, formatiunile incep sa se gindeasca si la filonul ideologic, care pe de-o parte le asigura legatura de grup, pe de alta le ajuta sa se distinga de celelalte partide.

Din acest punct de vedere dreapta sta, in mod evident, mult mai bine. Daca privim in urma constatam ca aceasta parte a spectrului a trecut prin mult mai multe framintari decit cea din stinga. Imediat dupa revolutie, mai toate partidele nou infiintate s-au declarat de dreapta. Competitia cu marele partid de stinga, rezultat din blocul FSN, le-a obligat la coagulare si la programe comune de actiune, pentru a putea tine piept presiunilor partidului stat, plasat pe stinga.

Toate certurile, scandalurile, desprinderile si apoi regruparile de dreapta au avut viata proprie, iar dinamismul a fost principalul motor al dreptei, chiar daca doctrinar vorbind, in teorie dreapta este mai inchistata, mai conservatoare decit stinga.

La noi procesul a fost exact invers. Stinga a incercat sa se conserve in tot ceea ce inseamna mecanisme de functionare, sa-si puna la pastrat valori care s-au perimat in timpul marsului nostru catre integrarea europeana.

De exemplu, nationalismul, de regula o valoare mai degraba specifica dreptei, a fost pilonul pe care stinga a incercat sa se impuna in anii