Indiscutabilul succes al culturii catalane ca invitat de onoare la Târgul de carte de la Frankfurt de anul trecut (să amintim aici doar zecile de mii de exemplare vândute din traducerile în limba germană ale unor autori contemporani cunoscuţi şi cititorilor români, ca Maria Barbal şi Jaume Cabré), a demonstrat că etichetarea ca "regională" a unei literaturi doar fiindcă limba în care este scrisă nu este una naţională, este superficială şi nedreaptă. La fel de adevărat este însă că suflul vital al unor asemenea literaturi (şi nu numai) este asigurat nu doar de existenţa unor talente scriitoriceşti individuale, ci şi de eficienţa instituţiilor responsabile cu gestionarea vieţii culturale.

Nu doar promovarea peste hotare este importantă (în cazul catalan sarcină îndeplinită din 2002 de Institutul Ramon Llull), vitalitatea unei literaturi trebuie ajutată şi "acasă", dacă vitalitatea este identificată nu doar cu numărul de scriitori activi şi titluri apărute, ci şi cu ecoul, prezenţa reală a acestora în viaţa unui popor. Este misiunea care a rămas, din 2002, unei alte instituţii de prestigiu barceloneze, Instituţia literelor Catalane (Institució de les Lletres Catalanes), care şi-a serbat în decembrie 2007 o dublă aniversare: 70 de ani de la înfiinţarea ei, în 1937, în plin război civil (cu o viaţă efemeră în urma victoriei franchiste) şi 30 de la reînfiinţare, în 1987, după restaurarea democraţiei. Dublă aniversare şi, în acelaşi timp, proiectare a unui nou început. Obiectivul a rămas acelaşi de-a lungul anilor: să vegheze la continuitatea şi expansiunea literaturii catalane, mereu redefinit în funcţie de condiţiile istorice: de la supravieţuire, în anii războiului civil, la redinamizare şi sprijin.

În lumea de astăzi, în care mai peste tot factorul literar şi-a pierdut centralitatea, instituţia, în proces de restructurare, îşi propune să facă