Rodica si Iacob Lazar se revendica de la maestrul Gheorghe Ciucurencu. Sunt doi pictori care nu au facut pereche doar in arta, ci si in viata. Un cuplu reusit, imposibil de scindat nici chiar in confesiunile ce urmeaza. Povestile lor se impletesc, se completeaza, se ajusteaza reciproc, se anuleaza pe alocuri unele pe altele. Rezultatul: un corp comun de amintiri si impresii dintr-un trecut comun. S-au cunoscut la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti, in anii '50. Vremurile erau tulburi, iar valorile incepeau sa se altereze. (Marcela Gheorghiu)
O meserie care sperie
El: "Suntem o generatie de razboi. Lucrul acesta si-a pus o puternica amprenta asupra modului nostru de a fi, de a actiona si de a ne comporta de mai tarziu. Din acelasi motiv, probabil, in scoala, am intalnit o colectivitate de studenti foarte pasionati de meserie, cu un anumit specific care a disparut astazi - acea pasiune puternica de a inregistra, a invata si a se forma. Dar si profesorii isi au meritele lor, fiindca noi am avut sansa unica de a fi contemporani cu splendida generatie de dascali interbelica. Pictura e o meserie pentru care, in cazul cel mai fericit, trebuie sa te nasti, iar daca ai talent, risti sa-ti sperii de moarte parintii. Eu am fost mai liber, in sensul ca am ramas orfan de pe la noua ani si nu a trebuit sa obtin acordul parintilor. Sotia insa i-a ingrijorat pe ai ei, care nutreau pentru ea un alt viitor. Sansa Rodicai a fost faptul ca in orasul Husi a existat un profesor exceptional, de o modestie iesita din comun, foarte pasionat si instruit in meserie, care a creat in acel oras un atelier/scoala de vara, unde-i instruia pe copiii la care simtea chemarea catre pictura. A fost marele ei noroc, pentru ca ea, inca de mica, a fost atrasa spre desen"...
Ea: "Husiul era in vechime inconjurat de mosii, iar boierii aceia aveau case foarte frumoase, care
