Un stilist între critici, cu atât mai mult între cei tineri, este Bogdan Creţu. Un stilist de intenţie şi deopotrivă de talent, aş adăuga imediat, pentru a nu lăsa loc de suspiciuni gratuite. Fie că ne oprim atenţia asupra recenziilor pe care le semnează, din iradiantul Iaşi, în numeroase reviste literare, fie că invocăm cele trei volume publicate până acum - Arpegii critice, Matei Vişniec. Un optzecist atipic şi Lecturi actuale - scriitura ţine, stimabil întru totul, capul de afiş. Iată o premisă, în fond, a succesului şi o garanţie în fapt a directeţii mesajului. Formula analitică a lui Creţu respectă necondiţionat textul, indiferent de paternitate. Sau, mai simplu spus, respectă alteritatea şi se respectă pe sine. Niciodată maculat de morbul doct al terminologiei teoretice, niciodată arogant sau ireverenţios în flirtul complicat cu cartea pe care o ţine în mâini, niciodată plictisitor în direcţionarea ideatică, Bogdan Creţu îşi câştigă, printr-o atare interfaţă multicoloră, obiectivitatea. Nefiind un dat celest, aceasta din urmă e un construct stabil şi meticulos. Care poate fi, bineînţeles, pus în discuţie, dar numai de pe poziţiile dialogului intelectual elegant.

Ce se verifică şi ce e de nuanţat în aceste consideraţii o dată cu abia apărutul volum al tânărului critic ieşean? La origine o teză de doctorat, Utopia negativă în literatura română păstrează destul de puţin din ariditatea academică şi din sterilitatea - necesară, ce-i drept - unui asemenea tip de lucrare. Adică ceea ce e, faţă de convenţia universitară, opţional. Personalitatea autorului e - aici - dominantă, iar nu vreo specie de obedienţă tematică ori de bigotism bibliografic. Şi ea se exercită până într-acolo încât, în unele aplicaţii privitoare la literatura contemporană, Bogdan Creţu îşi permite mostre de abordare primară, jocuri de verdict specifice, în mai mare măsură, cronicii lit