Orase romanesti. Orase pierdute in ceata. Orase de neregasit. Ne pierdem intr-o prabusire continua la fiecare colt de strada. Gotic, romanic, baroc, neoclasic sau eclectic, fiecare colt de strada este un esec si o lamentare, ambele ingropate in mazga cu respirare cu tot.

Aparenta lumina a strazilor noaptea, adanceste bezna, imprastiind-o pe fiecare chip - prezenta intamplatoare a locurilor. Si aceasta, in nepasare indescifrabila si violenta, care se absoarbe in propria-i existenta, mimand suficienta si plinatatea.

Daca un soldat plecat pe front intr-o toamna de prim razboi s-ar intoarce, printr-o eroare temporala, intr-o noapte prezenta, s-ar regasi mai trist si mai infricosat, decat in grozavia transeelor.

Orasele - o lume a resemnarii. Aici cu totii s-au resemnat: cei mai multi frizand cunoasterea si pocind prima silaba, iar ultimii - cati au mai ramas - vor fi simple expresii fotografice. Avem o lume reconstruita periferic in structura fiecarui crepuscul si sabotata de o intimitate de latrina.

Orasele - cor antic ce-si canta perpetuu refrenul final. In acest decor ne gasim buimaci in mijlocul decazutilor, frapati si oripilati de prezenta unei femei cochete sau a unui tanar elegant. Ne vom putea plange nestingheriti ruinele oraselor noastre pierdute?

Garile - porti parasite a caror deschidere nu duce nicaieri. Odinioara, soldatul plecase dintr-una, iar apoi trecuse prin altele fara a se opri. Dar imaginea lor de fata morgana marcau implacabil orice existenta. Au trait anii '30. Anii '40. Chipiuri, palarii ridicate, politeturi, forfota pestrita si chibzuita, cuprinsa parca de o mana nevazuta. Totul a ramas ascuns in ranita soldatului. In final de ev, sunt prabusiri descarnate de incubi decazuti.

Strazile - labirinturi pustii cu capcane nestiute. O respirare gatuita de astm, iluzii disperate in lipsa gandurilor fugare. Si ceata, ac