Se implineste, la 1 ianuarie, un an de la integrarea Romaniei in Uniunea Europeana. In ianuarie 2007, la cateva zile dupa aderare, publicam un editorial in care estimam ca omul de rand nu va avea cum sa resimta, prea curand, in bine, aceasta etapa in care am pasit. "(...) nu se vor intampla, in viitorul imediat, lucruri spectaculoase pentru omul de rand, materializate in stil de viata occidental. Si nici in viitorul care incadreaza urmatorii 10 - 15 ani (...). Cel putin nu in privinta imbunatatirii nivelului de viata, pe care cei mai multi si-l imaginau — alaturi de alte visuri pastelat-europene, faurite in perioada de lunga tranzitie si putin mai scurta de pre-aderare — saltand ca-n basme dupa momentul integrarii". Era o concluzie trista, simpla, fara pretentii de analiza sau text futurologic, o concluzie desprinsa dintr-o privire aruncata asupra lungilor ani de tranzitie. Acum sunt 18, impliniti, dar neajunsurile au ramas — ca si la "aniversarea" a 17 ani — pentru ca problemele de fond, cele care au pus bazele instabilitatii si ale saraciei, au fost asezate in aceeasi perioada.
Anul de apartenenta la statutul comunitar, implinit zilele acestea, un an in care romanul de rand a ramas setat pe pozitia de stand-by, cu ochii mijiti dupa un mai bine firesc, dar inca intangibil, a fost precedat de alti 12 similari. Anii de pre-aderare. Iar inaintea lor au mai fost cinci, de nebuloasa totala insa.
Aceia au fost anii in care ar fi fost posibila transpunerea in realitate a miracolelor la care milioane de romani visasera inainte de ‘89, in acele vremuri triste in care egalitatea impusa de sistemul totalitar anulase notiunea de libertate. Primii cinci ani dupa Decembrie au reprezentat perioada in care protipendada politica si clientela acesteia au valsat peste cadavrele din acel Decembrie, inmuindu-si, gratios, poantele in sangele ramas pe caldaram. Era modul l
