„Realitatea“ pe care o exploreaza literatura lui Mircea Horia Simionescu refuza formularitatea imediata, este investigare a livrescului, unde nimic nu rezista verbalizarii. Cu alte cuvinte, nu o „deductie a realitatii din realitate“, sa spunem, precum la Ponge, ci un mod de a accede la constructii, la practici discursive, la entitati inchise in ele: un efort de obiectivare, o „poetica“ in proximitatea nemediata a antecedentelor livresti, un mijloc de a se elibera, totodata, de regresiunea la infinit a autoreferintei, chiar si atunci cind regula genului este inlocuita de regula jocului, ca in Bibliografia generala1:

„MIRCEA HORIA SIMIONESCU: Cartea despre femeia esentiala si lumile anexe (Doua volume: I, Anatomia; II, Fiziologia) – Din pacate, scriitorul n-a reusit sa incheie pina astazi decit primul volum. Este un tratat impresionist al raporturilor dintre femeile «depozitate in inima sa romantica de-a lungul anilor» cu lucrurile cele mai diferite. O idee geniala, insa stingaci tratata. Notatia grabita nu convinge. Totusi, cartea se sustine prin citeva pagini inspirate, care, la o reluare, ar putea fi mai bine construite. [...] Carte savuroasa, cu destule sugestii, insuficient aparata de argumente“ (Editura Colorado, Tirgoviste 1947).

Toate fictiunile lui Mircea Horia Simionescu sint fictiuni reflexive, rezultatul unei constructii; trimit, ostensibil, deopotriva la o practica si la o teorie, deci la structuri inteligibile, in care ficta reprezinta proba in act a teoriei: o cunoastere procedurala si declarativa, asadar, unde fictiunea si metafictiunea se afla in legatura directa, unde sint rescrise raporturile cu lumea, cu precedentele livresti. Este o radicalizare, aici, in sensul ca reflexivitatea are o finalitate concreta: ea expliciteaza, reformuleaza ori ironizeaza problemele pe care le ridica practica literara – de la conditia Operei la limite