Pare greu de crezut ca Romania, o tara unde inca mai este atata saracie, a devenit brusc un donator de asistenta catre lumea celor si mai saraci decat sine. Si totusi asa este—si este bine ca e asa. De ce? Pentru ca asa cum cel mai bine inveti o materie cand o predai, asa si cu dezvoltarea—cel mai bine faci cand ii inveti si pe altii ce sa faca. Povestea Romaniei ca si furnizor de asistenta internationala nu e noua—pe vremea comunismului numerosi romani au luat calea strainatatii ca si cooperanti, acordand asistenta tehnica in infrastructura (pare greu de crezut!) si in varii domenii industriale.
Dar genul acela de “asistenta” era de fapt un troc de servicii de la stat la stat, platite printr-un alambicat schimb de experti si de resurse. Romania post-decembrista pe post de donator in stil occidental si-a inceput epopeea abia acum un an, pe 1 ianuarie 2007, o data cu aderarea la Uniunea Europeana. Putina lume stie—iar dintre acestia si mai putini vor sa-si aminteasca—despre obligatiile ce ne revin ca stat european.
Una dintre dintre aceste indatoriri este sa punem umarul si noi la transformarea tarilor slab dezvoltate—dar in alt stil decat o faceam inainte. Acuma, ce se asteapta de la noi este sa aplicam filozofia care sta la baza societatilor deschise: anume ca egoismul (motorul unei economii de piata) trebuie neaparat temperat de bunavoie de un soi de altruism realist, care intelege ca o societate in care toti iau, dar nimeni nu da nimic inapoi, nu poate supravietui pe termen lung.
La fel si cu lumea globala—cei slabi trebuie ajutati sa scape de saracie, iar asta este in interesul tuturor, bogati si saraci deopotriva. In alte cuvinte, ca odata cu aderarea la un club de tari bogate, Romania a dobandit la randul ei obligatii de tara instarita. Acestea se cuantifica prin alocarea unui procent de 0.17% din PIB pentru asistenta interna
