Fata trecu pragul, se facu nevazuta. Reaparu in capatul luminat al coridorului. Tinea in mana o sarma argintie, subtire si elastica.Se opri in capul scarii de lemn. Cobori cateva trepte. Scara putea scartai noaptea in incheieturile ei rascoapte, fara ca nimeni sa treaca pe acolo, meteahna lucrurilor vechi de lemn, acum insa, sub pasul fetei, ramase tacuta. Fata urca din nou prima treapta. Aici era cel mai bine. Cel mai de sus. Cel mai sigur.
Lega sarma la o palma deasupra treptei, intre primii stalpi ai balustradei sculptati in forma de serpi impletiti cu pasari, mancati de cari, dar inca rezistenti. Pana jos sunt treisprezece trepte, fac o curba, daca te rostogolesti chiar de sus, in melcul bland de la mijloc iti poti frange mai multe oase deodata. Ea vru sa astepte in capatul coridorului, lipita de perete, dar pe neasteptate cuprinsa de o panica scurta alerga, de neatins, trecu peste sarma, o usoara, mai mult simulata bataie de aripa si acum iat-o jos, asezata pe un scaun cu spatar inalt, langa peretele opus, cu fata la scara, mainile pe genunchi gatul intins, spatele mult curbat (dupa ce se oprise o clipa, ganditoare, ghemuita la baza scarii, privind in sus, izbucnind apoi in ras tot atunci inabusit cu palma, numai ochii, deasupra degetelor subtiri, inclestate, irisii topiti, navalind cu albul din orbite). Acolo era fostul "salon", o incapere mare cu mobile acum desperecheate, descleiate, in mijloc insa, o masa din lemn de trandafir sprijinita pe patru labe de grifon, un obiect asupra caruia, se pare, timpul nu avusese nici o putere. Aici orbul manca in fiecare dimineata, el intr-un capat, Cristina in celalalt. Scaunele, desperecheate si ele, erau totusi stejar masiv, rezistente inca, da-mi macar scaunele astea, daca nu vrei sa te desparti de masa, spusese doctorul Margineanu, ginecologul, dar orbul, umil si indatoritor, il trimisese la plimbare...
