Dintre oamenii pe care ii cunosc ori i-am cunoscut candva, sunt, de departe, cel mai atasat de trecut. Asta inseamna ca imi amintesc cu placere covarsitoarea majoritate a perioadelor prin care am trecut; ca in toata viata mea trecuta nu exista decat doua-trei persoane cu care nu mi-ar face placere sa ma intalnesc; ca povestesc deseori, cu insufletire, despre intamplari trecute; ca fac eforturi sa tin legatura, cat de putin, cu oamenii de care viata m-a cam despartit (de pilda, sun de ziua lor, de Pasti, Craciun si/sau Anul Nou, o multime de oameni care nu ma suna niciodata); ca nu am aproape nici o problema delicata legata de trecut; ca nu exista doua persoane din viata mea trecuta sau prezenta care sa se afle in vreun soi de concurenta in mintea ori sufletul meu; ca memoria mea sufleteasca s-a construit prin adaugari, nu prin inlocuiri; ca ma gandesc fara ranchiuna si fara frustrari la oamenii care m-au facut sa sufar, amintindu-mi mai degraba momentele placute traite impreuna; ca, in fine, in mintea mea trecutul nu stinghereste in nici un fel prezentul, iar prezentul nu cenzureaza in nici un fel trecutul. Ca sa nu credeti ca fac aluzie doar la viata sentimentala, iata un cu totul alt tip de exemplu: faptul ca am fost membru PCR face parte din viata mea si nu am nici o retinere sa ma gandesc sau sa vorbesc despre asta.
Nu inseamna ca nu exista in trecutul meu un milion de lucruri pe care le regret (inclusiv cel mentionat mai sus), ci doar ca nu simt nevoia sa ma delimitez de ele sau sa incerc sa le uit.
Motivul profund al acestui mod de a privi lucrurile este simplu: fiecare clipa a trecutului a contribuit cumva la ceea ce sunt azi, deci face parte din prezent!
Si cu cine stau de vorba? In majoritate, cu oameni care, cand le pomenesc despre prieteni comuni din trecut, imi raspund: "O!, din ce neguri ai scos aceste nume!? Hai sa vorbim despre al
