JURNAL DE CINEFIL

Pasionaţii de muzică l-au avut mai întâi pe Bărbierul din Sevilla, Figaro. Mult mai târziu a apărut şi Sweeney Todd, tot bărbier, tot cu cunoştinţe muzicale, numai că britanic şi criminal în serie. Până acum ceva vreme Sweeney ăsta a stat pe Broadway în muzicaluri mai ales pentru turişti, dar şi în filme de televiziune.

JURNAL DE CINEFIL

Pasionaţii de muzică l-au avut mai întâi pe Bărbierul din Sevilla, Figaro. Mult mai târziu a apărut şi Sweeney Todd, tot bărbier, tot cu cunoştinţe muzicale, numai că britanic şi criminal în serie. Până acum ceva vreme Sweeney ăsta a stat pe Broadway în muzicaluri mai ales pentru turişti, dar şi în filme de televiziune. Tim Burton s-a gândit să-l aducă pe marele ecran şi să-i dea o importanţă pe care, eu una, nu cred că o merită. I-a luat pe Johnny Depp şi Helena Bonham Carter (primul – actorul lui fetiş, cea de-a doua – nevasta din dotare), a adus un operator minunat, care a dat nou sens culorilor desaturate (Dariusz Wolski), a făcut decoruri spectaculoase şi a sperat să aibă succes.

Filmul vine într-un context în care muzicalurile sunt la modă în cinematografe; Moulin Rouge, Chicago, Dreamgirls au ajuns la Oscar, au luat premii peste premii şi a făcut bani frumoşi din vânzările de bilete. Aşa că pare logic de ce a vrut Tim Burton să regizeze şi o variantă pentru marele ecran a acestei povestioare sângeroase. Ce nu se înţelege e însă tocmai povestea, mai ales dacă n-ai auzit niciodată de libretul muzicalului devenit celebru încă din 1979, tot aşa cum nu se înţelege, şi nici nu se justifică de ce cântă oamenii ăia nonstop când nici nu ştiu să cânte. Sigur că e un muzical, dar pare ca o operetă făcută cu amatori, însă în haine de designer. Iar nominalizările la Oscar pentru scenografie şi costume arată tocmai că filmul nu (a)duce mai mult de atât.