Cand Ion Iliescu, intr-o vara fierbinte de acum vreo 16 anisori, i se adresa unui ziarist insistent cu apelativul "ma, animalule", luam acea expresie ca pe o teribila ofensa care nu-l afecta doar pe acel personaj, ci o intreaga breasla. Dar nu este exclus ca presedintele de atunci al tarii sa nici sa nu se fi gandit sa-l jigneasca pe bietul jurnalist. Poate in minte i se infiripase deja gandul ca animalul este de fapt un suflet si atunci nu are cum sa fie o bestie, asa cum noi, oamenii, il socotim cand il folosim in limbajul nostru. Tot atunci si-o fi dat seama ca animalele sunt oropsite de stapani si, evident, ar fi nevoie de o lege pentru protectia lor. In acea clipa de iluminare, Ion Iliescu a avut in fata ochilor zecile de caini vagabonzi ucisi de-a lungul anilor urmatori, cu sape si harlete, de asemenea nu i-o fi fost straina nici imaginea din ianuarie 2008 a calului izbit cu parul in cap de dementul lui proprietar. Numindu-l animal pe acel tanar ziarist, Ion Iliescu a avut in vedere toate acestea. si atunci, nici vorba sa-l jigneasca pe om, de fapt l-a alintat...
Lasand gluma la o parte, nu putem sa nu fim din nou oripilati de ceea ce inseamna violenta stupida, gratuita, mai ales cand este exercitata impotriva acelor fiinte lipsite de aparare. Calul maltratat zilele trecute ne-a adus aminte de o secventa din "Fratii Karamazov", in care e vorba tot de furia cu care mujicul, de altminteri credincios pravoslavnic, dar si mare betiv, isi batea animalele pana le omora. Dostoievski este cutremurat de asemenea scene care se petreceau frecvent in mareata Rusie si poate dintr-un fel de defensiva a intelepciunii, tot in cuprinsul aceluiasi roman, prin vocea unui personaj, spune simplu: Nu-i asa ca si dobitoacele il poarta in sufletul lor pe Hristos? Asa o fi! Dar, daca e asa, atunci de ce noi, oamenii, le tratam ca pe niste animale?
Ironia face ca
