Scriu acum pentru foarte puţini. Pentru mine şi pentru apropiaţii Sandei Aronescu. Unii or fi aflat că Sanda a murit,altii mă tem că nu. Am cunoscut-o în 1991, la „Cotidianul” , după ce îi tot întîlnisem numele ca traducatoare a filmelor pe care le vedeam la TVR. O ţineam şi ca pe o traducătoare de mîna întîi din literatura de limbă engleză. Era cea mai veselă şi uneori cea mai nedescurcăreaţă femeie singură din România. Avea două fete, atunci adolescente, şi spre deosebire de multe femei care fac şi pe mama şi pe tata copiilor lor, Sanda n-avea temeri de viitor. Îşi botezase cîinele Jos Iliescu şi, cînd îl striga, inteligentul animal se lăsa mai întîi la pămînt. Cînd am aflat că avea aproape 20 de ani mai mult decît mine, nu mi-a venit să cred. Era un camarad impecabil cu care mă tutuiam şi mă sictiream fără nici o problemă. După ce ne-am despărţit - adică eu, Ştefan Agopian şi Nae Prelipceanu am plecat de la „Cotidianul” , iar ea a rămas, nu i-a luat-o nici unul dintre noi în nume de rău. După apariţia Protv-ului Sanda e invitată acolo să facă faimoasa broşură-program săptămînală a acestui post de televiziune. Nu cunosc detalii, dar după ce broşura a ajuns la un tiraj absolut confortabil, Sanda s-a văzut trimisă la plimbare. Mi-a telefonat veselă să mă anunţe că a scăpat de o grijă, dar m-a şi întrebat dacă nu văd vreun loc disponibil pentru ea în presă. A treia sau a patra zi, Sanda mă anunţă că şi-a rezolvat problema. Aproape că îi simţeam privirea veselă prin telefon, în timp ce îi auzeam vocea uşor cîrîită ca de pasăre de pradă inteligentă. Sanda era o femeie bine educată, nu numai cultă. Pînă în 1989 făcea parte din categoria inadaptabilor utili. După aceea, această femeie mîndră fără fasoane s-a trezit la fel de iandaptabilă. La fel cum n-a pupat unde şi pe cine trebuia pînă în 1989, Sanda n-a devenit pupăcioasă de ocazie nici după aceea. Credea