Incep sa ma dezghet. Simt si eu adierile de vant. Este inca rece. Ufff... si ce singur am ramas... Candva, demult, eram mai multe, iar vanticelul cald al verii ne trecea pe la urechi, ne gadila si ne facea sa ne miscam. Dupa cum spuneam, eram mai multe... Intinse pe o zona mai mare. Cand eram mic, mic, cam asa cum suntem tunse pe stadioanele celebre din lume, mama imi spunea ca daca voi fi cuminte voi apuca sa ma ridic destul, sa vad ceva din lume sau imi voi face prieten vreun fluturas iesit la plimbare. Asta era in urma cu ceva ani. Apoi, a venit iarna, m-am ofilit si am reinviat primavara urmatoare. Am crescut si mai putine. De la locul meu, verdeata abia se mai vedea. Briza mi-a adus un zvon... Se spune ca un om, caruia noi abia ii ajungeam pana la varful pantofului frumos lustruit, ne-a pus gand rau si a dat ordine sa fim exterminate. "Ce or avea oamenii cu firele de iarba?", m-am intrebat mereu. Si, nu stiu cum s-a facut de am ramas singur. La stanga vad o movilita de pamant, iar la dreapta o caramida uitata de cineva. In fata mea creste un bloc. Are fatada verzulie... Ironic, nu? Ma simt trist, fara nici un rost. Un bondar ratacit mi-a spus ca ar trebui sa fiu mandru: sunt ultimul fir de iarba din intreaga Constanta! Copaci mai sunt doar vreo doi, trei... insa, se pare ca si lor li s-a pus gand rau. Imi amintesc ce frumoase erau parcurile, dar acum copiii nici nu mai stiu ce sunt alea. Oricum, zvonul umbla cum ca orasul este frumos. Ca s-au construit multe vile, blocuri si alte fel de fel de constructii. Iar eu, abia mai am apa de baut. Varful a inceput sa mi se ingalbeneasca, simt ca ma sting, ca nu mai am putere. Nici aer parca nu mai este in orasul asta. "Doamne, de ce nu am rasarit eu in alta parte?", ma intreb cateodata, insa, nu mai are cine sa-mi raspunda. Nici briza parca nu mai este la fel, iar marea parca nu se mai aude. Totul este gri in jurul