in incheierea intersectiei precedente, observam ca premisa esentiala a cartii lui H.-R. Patapievici Despre idei si blocaje, aceea a existentei unei „anomalii“, a unei deficiente structurale, inerente culturii romanesti contemporane, imi pare eronata. inainte de a discuta pe marginea acestei premise, e poate nevoie sa precizez ca nu ma refer exclusiv si in primul rind la momentul de fata, ci si la perioada de formare a culturii romane moderne, adica la anii de inceput de secol, care preced Primul Razboi Mondial.

Care este deci „pacatul originar“ al culturii romane asa cum este el prezentat in lucrarea citata? in esenta, el ar consta in „incapacitatea pietei culturale romanesti de a fructifica ideile originale“. Aceasta incapacitate provine la rindul ei din alte deficiente, mai subtile, mai adinci, precum „lipsa unei piete a ideilor“ (conceptul de „piata a ideilor“, cu toate ca este acceptat si utilizat in literatura de specialitate, asa cum arata autorul cartii, imi pare nepotrivit in contextul discutiei noastre, deoarece implica existenta unei „competitii libere“ inerente „pietii“ si in principiu a unui echilibru intre cerere si oferta, aspecte care au existat si functionat rar si anemic in spatiul cultural romanesc in decursul secolului trecut). Mai mult, aceasta lipsa ar fi corelata cu inabilitatea de a face o „deosebire functionala intre idei generale si idei speciale“. in fine, culturii romane „ii lipsesc traditiile de cercetare viabile, nascute spontan si consolidate prin succese proprii“.

impreuna, toate acestea genereaza fenomenul ciudat al lui non sequitur, „care interzice gindului valoros sa aiba o receptie si o posteritate adecvate“. Mediul cultural romanesc produce valori, recunoaste Patapievici, dar „nu e capabil sa le asigure nici omologarea, nici stralucirea, nici dimensiunea universala“. Ideile enuntate mai sus sint postulate