Cred ca, dincolo de indiscutabilul sau har de scriitor, Nicolae Steinhardt este atit de iubit si pentru ca s-a convertit. El reprezinta „evreul bun“, cel care a vazut si a inteles. E un caz aproape singular Steinhardt. Arareori sint convertitii acceptati atit de pe de-a-ntregul de cei in rindul carora intra: persista, de obicei, macar o umbra de suspiciune asupra sinceritatii convertirii, asupra asumarii ei depline (situatia maranilor spanioli e elocventa). Steinhardt e unul dintre foarte putinii, cel putin in cultura romana, care a reusit sa convinga: a fost nu doar acceptat, a fost crezut. Si mai important: a fost iertat de vina de a fi fost, intii, evreu. Contraexemple stau, oricind, la indemina.
Cum a devenit loc comun sa asimilezi comunismul cu o religie, mi se pare ca nu fortez foarte mult nota daca ii trec printre convertiti si pe acei oameni de stinga, fosti comunisti in tineretea lor inflacarata, care, inteleptiti, rusinati chiar, unii, au devenit sincer democrati – tot de stinga: nu cred ca e cazul sa argumentez consistenta celor doua calificative si nici sa precizez ca ma refer la intelectuali, doctrinari, oameni ai gindului si ai cuvintului. Asa cum evreul convertit la crestinism nu are a schimba complet setul de valori, cred ca si un comunist poate arunca deoparte balastul de extremism fanatic pastrind numai principiile, era sa zic credintele, de stinga. Ei bine, mi se pare ca romanilor nu le sint deloc simpatici convertitii astia de stinga...
Cuvintul-cheie in paragraful de mai sus este, desigur, „sincer“. Este exact ceea ce li se refuza convertitilor la stinga liberala: sinceritatea. Nimeni nu-i crede. Ei sint judecati conform cu ceea ce as numi sindromul Pristanda: sint, adica, banuiti mereu ca altele au ei in sufletul lor. Indiferent ce-ar face, indiferent ce-ar scrie, indiferent de actuala lor aliniere declarata, oricit de explici
