Dupa cum stie oricine a mers de cateva ori, macar, la teatru, a pune in scena, astazi, un clasic - prin asta intelegandu-se un autor mai batran de 30 de ani... - inseamna, pentru un regizor care se respecta, a proceda la "actualizarea" aceluia.

Publicului i se demonstreaza cat de valabile sunt si astazi operele de ieri - pentru ca, vezi bine, daca nu are in fata ochilor, pe scena, personaje in blugi si cu telefoane mobile, publicul nu e in stare sa observe singur ca vorbele de-acum o suta de ani se potrivesc (ori nu) realitatilor din jur. ..

Desigur, ca in toate situatiile din viata - dar mai ales din arta -, acelasi procedeu poate avea rezultate diferite, in functie de o serie intreaga de factori; unii, cuantificabili, altii, nu. Dintre primii, cel mai important este "disponibilitatea" interioara a textului: exista piese cu structura deschisa (cum sunt cam toate piesele lui Shakespeare), care se preteaza lesne la felurite manipulari, si exista piese asa-zicand compacte (cele ale lui Ibsen, de pilda), care se opun cu tenacitate schimbarii. Aici intervine insa a doua categorie de factori, cei necuantificabili, avand in frunte, mereu, talentul: unui regizor talentat ii izbuteste orice. Sau aproape orice.

Printre autorii carora li se aplica in mod constant tratamente de intinerire, in ciuda coeficientului de risc foarte ridicat (caci opera lor este, sub aparenta permeabilitatii, solida ca un bloc de otel), Caragiale si Cehov sunt, dupa parerea mea, cei mai sensibili (sau, poate, eu sunt foarte sensibila la ei...) cand e vorba de interventii regizorale drastice. Piesele lor pun in miscare o lume atat de puternic si de, totodata, delicat expresiva, au un echilibru atat de stabil si, totodata, de fragil intre comedie si tragedie, sunt, cumva, atat de "definitive" incat manevrarea lor de maini (si minti) inexperte aproape ca-i produce privit