Alexandru Dobrescu Doamne, ca scurta si curioasa memorie mai avem! Uitam intamplari, circumstante, intelesuri, consecinte, sentimente, prieteni si, cateodata, inamici, titluri de carti citite ori numai frunzarite, idei asupra carora am reflectat altadata indelung. Uitam, cand ni-e lumea mai draga, fapte presupuse la vremea lor hotaratoare, amintindu-ne doar sensul lor, cam abstract cata vreme nu mai are sprijinul realitatilor consumate; sau uitam semnificatii si tinem minte doar faptele ce le dadusera nastere, mirandu-ne ce mai cauta ele in debaraua selectivei noastre memorii. Uitam detalii pe care ne-am propus anume sa nu le uitam, dar ne aducem aminte, in schimb, destule altele, lipsite - ni se pare acum - de noima. Oricate lumini au adus psihologii in privinta complicatelor mecanisme ale memoriei, "capriciile" acesteia continua sa se sustraga bunei noastre inclinatii spre cunoastere sistematica, avertizandu-ne in desert ca puterile mintii au si ele limite, deloc rezonabile. In fond, trecutul fiecaruia dintre noi nu se compune atat din ansamblul evenimentelor si trairilor indurate, cat din ceea ce memoria consimte sa ne mai furnizeze despre ele.

Ca si cum o asemenea selectie, de care nu suntem raspunzatori, n-ar ajunge, ne e in fire sa mai cernem o data trecutul, lasand deoparte tot ce ni se pare inconvenabil si aducand la lumina exclusiv imprejurarile socotite vrednice sa ne reprezinte. "Uitam" fapte, impulsuri si ganduri de care obrazul nu s-ar sfii astazi sa plesneasca de rusine, dar ne amintim pana si cele mai banale amanunte in masura a ne inalta in ochii proprii. Iar daca nu prea avem ce ne aminti, chemam intr-ajutor imaginatia, recunoscuta pentru neasemuitul talent de a infrumuseta orice ii cade in mana. Daca aceste amnezii voluntare cu adaosuri fictionale s-ar petrece doar in intimitate, n-ar fi nimic de zis. La urma urmelor, orice nevoln