Înainte de 1989, lista lucrurilor despre care puteai afirma în spaţiul public altceva decît măreţe realizări era extrem de limitată. Cîte o echipă de fotbal avea voie să piardă (dar nici asta oricînd şi oricum), vremea avea voie să se strice (dar în limite rezonabile) şi cam atît. În rest, dacă citeai într-un ziar că un film nu e excepţional sau că o carte răspîndeşte o ideologie nesănătoasă sau că undeva planul a fost realizat sub media naţională era semn sigur că cineva a intrat, dintr-un motiv sau altul, în dizgraţia conducerii de la cel mai înalt nivel al partidului şi statului. Particula nu se distribuia pe cartelă şi era pe cale de a fi scoasă din dicţionare.
În 21 decembrie 1989, la amiază, semnalul schimbării de regim avea să fie dat, în piaţa din faţa CC-ului, de o imensă huiduială. Mesajul era simplu - oamenii nu mai voiau să trăiască aşa cum o făcuseră pînă atunci; că nu era deloc evident cum anume ar fi vrut să trăiască şi că e parcă mai puţin evident acum e altă poveste. Anul 1990 a fost unul în care s-a huiduit copios. Nu cred că a fost săptămînă în care străzile Bucureştiului să nu se umple măcar o dată de cetăţeni revoltaţi împotriva a aproape orice - şi mai ales a oricui: comunişti, rege, securişti, ţărănişti, miliţieni, intelectuali. Dreptul de a nega fusese cucerit şi mulţimile îl foloseau cu voluptate.
Nu doar mulţimile, ci şi presa a beneficiat de posibilitatea de a spune nu. La început a fost mai greu - purtătorii de condei erau cam aceiaşi şi le era greu să facă altceva decît învăţaseră, adică să ridice în slăvi măreţele realizări ale Frontului, în frunte cu liderul său (aproape) necontestat. Treptat însă, oamenii au înţeles că ziarele sînt mai interesante dacă arată faţa odioasă a lucrurilor, că lauda se vinde mai greu decît invectiva. Aşa au ajuns, o vreme, să domine topul audienţei reviste ca România Mare şi Europa. Speciali