Ambasada Cubei şi Institutul Cervantes au avut inspirata idee de a aduce în Bucureşti mai multe filme realizate în Cuba, începând cu anii ’60 şi până la filme foarte recente, pentru a împărtăşi publicului român o parte mai mare din această cultură. Cuba a fermecat încă o dată iubitorii Americii Latine, Zilele Filmului Cubanez aducând o lume prozaică.
Muzica, dansul sau renumitele ţigări sunt doar câteva dintre stereotipurile prin care privim astăzi Cuba, o ţară pe cât de proscrisă, mai ales din cauza Războiului Rece, pe atât de plină de şarm. Ambasada Cubei şi Institutul Cervantes au avut inspirata idee de a aduce în Bucureşti mai multe filme realizate în Cuba, începând cu anii ’60 şi până la filme foarte recente, pentru a împărtăşi publicului român o parte mai mare din această cultură. Acest proiect s-a concretizat în “Zilele Filmului Cubanez”, care s-a încheiat vineri.
ANII ’50. Fumul unei Havana aglomerate, ce trece peste străduţe pline de copii care se joacă cu mingea, printre maşini vechi. Undeva, la marginea unui cartier, mai multe cearşafuri se mişcă, întrezărind un peisaj unde zac mai multe maşini părăsite. Parcă seamănă cu ce ne imaginăm despre Cuba, nu? Dar cu toate acestea, ceea ce te uimeşte cel mai tare la filmele cubaneze este, culmea,familiaritatea personajelor. Oamenii apar ca şi când i-ai şti de undeva. Deşi sunt extravaganţi, plini de originalitate, ei (văzuţi prin ecran) sunt mărturia că până şi în Cuba trăiesc oameni, se îndrăgostesc, suferă din diverse motive, se îmbolnăvesc şi, uneori, chiar... mor.
FILME. O dată cu revolutia politică, Cuba a cunoscut şi o “revoluţie” cinematografică. Humberto Solas şi Tomas Gutierrez Alea sunt consideraţi a fi cei mai importanţi regizori cubanezi. Şi-au început activitatea imediat după revoluţie şi au beneficiat de fondurile unui institut de ajutora