Nu reusesc sa simt ce simt cei ce se simt obligati sa se reculeaga aplaudand. O cacofonie emotionala stupida face rapid cariera pe stadioane. Mai intai, o voce megaamplificata anunta solemn tema serii: a murit cutare functionar von FIFA, un tsunami a prapadit un sfert de Asie, s-a stins un veteran local, national sau international si tot asa, urmand o lista pioasa, amanuntita, umanitara, sentimentala, diversa si, neaparat, la zi. Imediat, incepe minutul de reculegere. Nu e grav. In definitiv, oricine se poate cutremura, abtine, preface sau da in stamba, vreme de un minut. Prin urmare, unii tac, iar, dintre cei ce tac, unii au lacrimi in coltul ochilor, iar altii se plictisesc scurt, dar sobru. In sfarsit, altii dau buzna peste prilejul de a fi cineva si incep sa raga sau sa fluiere, semnand de prezenta in randul lumii, pe modelul "dati-mi briceagul, sa las o urma, c-am fost la Piramide!". Si, pana la urma, minutul de reculegere trece. Bono, Papa, Puerta, Irak si alte filme Mai nou, a aparut insa ceva de elaborare si participare colectiva superioare: in locul tacerii simple, un ropot de aplauze, innadit fluent, vreme de un minut. Stadionul aplauda, sugerand, cumva, ca isi transmite, astfel, surplusul emotiv si omologheaza o frumusete inca prezenta. Obiceiul a aparut mai intai in Italia, pe la inmormantari de militari ucisi in Irak, si a reusit sa bruieze cu mare succes de public tot ce se stia despre buna-cuviinta si solemnitatea unei despartiri. Apoi, in 2005, oceanele de aplauze care au insotit procesiunea funerara a Papei Ioan Paul al II-lea au fost televizate in toata lumea si au devenit un articol de eticheta globala. Intr-un fel, nu e surprinzator. Pasiunea sau mai degraba mania epocii noastre pentru spectacol a transformat totul - politica, razboi, economie, stiinta si cunoastere - in subsectii ale filmului si televiziunii. Orice eveniment e eveniment numai si