In orice forma a binelui exista si o particula de rau, chiar insesizabila si, pana la un punct, inofensiva, dar care, scapata de sub control, dezvaluie cealalta latura, a raului, acutizand-o, superlativizand-o.
Sa ne gandim la o relativ recenta forma de bine, intruchipata intr-o noua etapa in dezvoltarea internetului – lumea Web 2.0. Acest experiment social care ne umple, de cativa ani, si computerele, si vietile, este, pana la un punct, o experienta eficienta, o posibilitate de comunicare foarte la indemana, care ofera o senzatie de reciprocitate, de egalitate intre utilizatorii internetului. Problema in acest context rezulta tocmai din democratizarea fara limite a spatiului online – unde s-a ajuns ca oricine sa poata face cam orice –, din exprimarea necenzurata care e permisa in spatiul virtual. Concret, sub protectia anonimatului, a lipsei oricarei responsabilitati pentru afirmatiile facute, oricine isi poate umple de zoaie "adversarul" – fie ca acesta este un fost prieten cazut, din varii motive, in dizgratie, un coleg de studii cu mai multi neuroni si posibilitati de afirmare mai crescute sau, de ce nu?, un profesor, care i-a deschis internautului, sau macar a incercat sa o faca, orizontul. Asta pentru ca tot e cool, in unele scoli, ignorarea ori sfidarea dascalilor in timpul orelor, contrarea acestora intr-un limbaj suburban – ale carui "metafore" au rolul de a ascunde platitudinea si lipsa de argumente –, injurarea profesorilor sau, in cazul elevilor cu sange-n pix, proba capului in gura, servit ochelaristului de romana, daca are tupeul sa-si intrebe elevul de ce a intarziat la teza. Pentru aceasta categorie de juni agramati, inculti, obraznici, agresivi, dar fuduli la modul superlativ, aceasta forma de socializare pe care o ofera universul web2.0 le-a venit manusa. S-a ajuns pana acolo incat creeaza, in numele profesorilor, pagini web sau profile,
