E cel puţin, amuzant ca, aflîndu-te în jucată pasă psihedelică, să glosezi pe celebritate. Ar fi, de altfel, şi modul propice, acesta, de a vorbi despre ceva care se învecinează atît de natural cu halucinaţia. Deşi, avîndu-i în vedere pe artişti, nimic din bizara lor strategie nu pare nefiresc în obsesia de a se dori unici. De cîte ori, în curente dialoguri, nu mă surprind nuanţînd conceptul, pînă la a-l face hazliu, în sensul ducerii lui în pragul... absolutului, în punctul în care a nu fi convins că, fără orgoliu jucat paroxistic, nu ai nici o şansă! Şi asta după ce - de dragul politeţii - invocarea modestiei pare în firea lucrurilor. E foarte frumos - îi spun vecinului de atelier - să-ţi vezi lungul nasului, să ştii că în spatele tău - unul umil - se află numele grele ale picturii universale, dar dacă, amice, nu eşti convins că tu, doar tu eşti unic, atunci... Atunci, ce? Nu mai picta! Stai cuminte în iatacul tău - prevăzut cu şevalet - şi mîzgăleşte doar pentru rude şi cunoştinţe. Oferind, astfel, plăcere coreligionarilor întru pension, mulţumiţi la culme de modestia ta.
De urmărit cardiograma orgoliului practicat, cu program, de Eugen Ionescu, de la autoflagelarea juvenilă - cu parşive şi calculate efecte colaterale - pînă la panaşul decisivei împliniri tîrzii, cu satisfacţii maxime. Obţinute nu oriunde, ci într-o hiperorgolioasă Franţă. A cărei Academie l-a şi primit pe umilul prefăcut bucureştean. De la Un om celebru e dezgustător - cum suna sentinţa dîmboviţeanului - pînă la definitiva-i celebritate e distanţa unei metafore crude. între semitonurile unei glorii încă incerte, reieşite din, totuşi, longevitatea părînd veşnică a jucării Cîntăreţei chele la perifericul teatru Huchette, şi candid infatuata replică ocazională: Ştii, mi se joacă piesele la Comedia Franceză, îţi dai seama? e ambitusul unei celebrităţi, iată, defel... dezgustătoare.
Amer
