Dacă socoteşti PIB-ul României după modelele clasice, îţi dă, acolo, undeva la cîteva mii de euro. Însă dacă îl iei la sentiment şi faci adunarea producţiei de oftaturi, jale, alean, dor şi bucurie, producţia naţională ne situează, cred, înaintea Spaniei, inventatoarea conceptului de corazón.
Sîntem o mare putere mondială cînd vine vorba de sentimente. 100 de mii de nervi pe an pe cap de locuitor? Mă laşi? Păi, numai în relatările despre trafic se duc încă de două ori pe-atît. Am ajuns, prin efortul rărunchilor, lideri în producţia de umori, enervări, orgolii şi stări. Poeţii noştri sînt greu de tradus pentru că simt prea mult, dramele naţionale sînt însă uşor de exportat, tocmai pentru că au o încărcătură vizuală puternică şi la lumina zilei. Orfanii noştri suferă de foame pe stradă sau la televizor. Doamnele din lumea bună divorţează în direct. Oamenii protestează pe case şi pe Arcul de Triumf. Drama contrafăcută a unui poliţist acuzat pe nedrept de uciderea nevestei deschide jurnalul, nu e exilată la fapt divers. Cînd ai, vrei să ştie toată lumea, aşa că investeşti în maşini care strigă din toate ornamentele, comandă specială pentru România. Discreţia e o unealtă profesională doar la îndemîna doctorului, care nu-ţi spune cînd ai cancer. De ce să afli? Suferi şi aşa destul.
Sentimentul meu este că... ştiţi formula asta. Fiecare are acasă cîte o plantaţie de sentimente. Ele ţin loc raţiunii, cam la fel cum cola te rezolvă de sete: după un sfert de oră mai vrei una. Am sentimentul înseamnă de fapt că nu mai poţi veni cu nici un argument, dragă X, cu care tocmai încerc o conversaţie. Sentimentul e orb, ca şi dragostea: nu încerca să-mi vinzi mie lanterne.... Sentimentul nu e însă o treabă eterică şi suavă. Cele pentru consum public, sănătoase, bio, de ţară sînt produse la munte, în comunităţi de oameni fruşti şi dintr-o bucată. O bucată înmuiată puţi
