De cînd s-a inventat, acum cîţiva ani, varianta românească a TGV-ului, a Eurostarului, a trenului "de mare viteză, cu dotări luxoase, destinat navetiştilor corporate executives, lucrurile nu s-au ameliorat: zisa "Săgeată albastră" e un TGV mioritic, construit (adică) de cineva care nu ştie ce-i TGV-ul. Între "avem şi noi trenuri europene!", respectiv "lasâ că merge şi aşa, bine că merge...", trenurile acestea seamănă cu lumea noastră mai bine decît vrem să o acceptăm. Vagoane mici şi incomode, automotoare destinate liniilor scurte din ariile metropolitane occidentale (unde din 10 în 10 minute cîte o garnitură leagă centrul de aeroport, cutreieră centura urbei etc.) merg la noi cîte 5-7 ceasuri, hurducăind pe terasamente vechi; biletele-s scumpe, fireşte, dar se dau ziare gratis, există o singură toaletă în inima vagonului (legendele urbane povestesc cum, dacă se defectează, conductorul opreşte-n cîmp, lîngă porumbiştile tradiţionale), nici o măsuţă (rabatabilă), nici o priză de laptop - şi, oricum, la cît se zguduie, laptop-urile îşi blochează, cuminţi, motoarele. Floarea de la reverul SNCFR e grăitoare în inadecvarea ei.
Dar "Săgeata albastră" mai prilejuieşte şi întîlniri admirabile. Poate, unde e locul atît de simbolic pentru ţara pe care-o cutreieră... Deunăzi, înduram călătoria, încercînd să citesc în hărmălaia de "corporate executives and other cool species", agrementată cu miros iute de pungi de la McDonaldâs, celulare-n delir, muzici, rîsete, poveşti sonore despre mersul cîtorva procese la Judecătoria Y, planul unui seminar de formare a managerilor la multinaţionala Z, cele mai bune discoteci din W şi cum să faci un curs postuniversitar din idei furnizate la telefon... În urbea X, urcă patru ţigănci tinere, cu doi copii (unul, purtat la piept în "marsupiu") şi cu multe sacoşe de rafie enorme. Urcă greu, vagonul e înalt şi nu are vreo treaptă in
