Dar a dezorganizat piaţa mărfurilor. A încurajat stocările. Fabricile şi-au putut face în linişte stocuri, fie că nu-şi puteau vinde produsele, fie că întârziau vânzarea celor căutate, aşteptând preţuri mai bune.Au făcut şi ele "speculă"
Magia pieţelor valutare îşi trage seva din caracterul anticipativ al celor mai multe dintre decizii. Posibilitatea anticipării unui curs bun, lansarea în operaţiuni menite să aducă profit din diferenţe favorabile de cursuri, care flotează de la o zi la alta sau de mai multe ori în timpul unei singure zile, au determinat permanentizarea speculei pe acest tip de pieţe. La noi, însă, adeseori, speculanţii sunt huliţi iar activităţile speculative blamate.
E adevărat că, de câţiva ani, literatura de specialitate apărută la noi, tot mai apropiată de practicile economice occidentale, încearcă o reabilitare a noţiunilor de speculă şi speculant. Timidă însă. Iar de teama folosirii mult blamatelor cuvinte "speculant" sau "speculaţie", am ajuns la o terminologie de tranziţie, menită să pregătească o adaptare mai puţin şocantă a urechilor românilor cu realităţi prezentate în învelişuri sonore înşelătoare. Inventând cuvântul "speculator".
În timp ce cuvântul speculă, exprimând mai departe "vinderea de mărfuri cu suprapreţ", continuă să producă frisoane.
Speculantul veritabil riscă. El poate cumpăra, mizând pe o creştere viitoare a preţurilor, dar în momentul revânzării (când scontează să-şi încaseze "suprapreţul") să constate că s-a înşelat. Şi să piardă. Ori chiar să se ruineze. Pentru că este posibil să primească mult mai puţin decât a plătit. Dar se poate întâmpla şi invers: să constate că a meritat să rişte. Scoţând un profit considerabil.
La noi, însă, după decembrie ’89, un timp speculaţiile au fost practicate ocazional. Şi de cele mai multe ori