Am avut, iarna asta, nenorocul să trebuiască să călătoresc exact în ziua în care a nins masiv peste România. Cred că vă imaginaţi ce am păţit. Haos, dezorganizare, tembelism amabil şi ineficace, lipsă totală de consideraţie pentru oamenii de lângă tine şi, mai ales, scuze. Multe, multe şi variate scuze. Dintre ele, însă, în acea noapte de coşmar în care am călătorit de la Bucureşti la Oradea în 18 ore cu avionul, una s-a desprins mai tare decât toate celela
Am avut, iarna asta, nenorocul să trebuiască să călătoresc exact în ziua în care a nins masiv peste România. Cred că vă imaginaţi ce am păţit. Haos, dezorganizare, tembelism amabil şi ineficace, lipsă totală de consideraţie pentru oamenii de lângă tine şi, mai ales, scuze. Multe, multe şi variate scuze.
Dintre ele, însă, în acea noapte de coşmar în care am călătorit de la Bucureşti la Oradea în 18 ore cu avionul, una s-a desprins mai tare decât toate celelalte: „Eu sunt un simplu angajat.“
Afirmaţia asta m-a surprins la început. O mai auzisem şi înainte, dar, pentru că nu mă afecta chiar aşa dramatic, nu am înregistrat-o. Acum am încercat să o înţeleg – şi nu are niciun înţeles. Şi ce dacă e un simplu angajat? Cine ar trebui să fie ca să mă anunţe că avionul va pleca abia după şase ore? Directorul aeroportului? Ministrul transporturilor? Într-un târziu, am înţeles că exprimarea nu era atât menită să-mi ofere mie o scuză, cât lor, celor care mi-o serveau cu naturaleţe. Aşa că iată portretul-robot al simplului angajat.
Regula nr. 1: simplul angajat nu gândeşte. Această nobilă îndatorire le revine zeilor olimpieni din felurite eşaloane de conducere. El e un simplu angajat. Face ce i se spune.
Corolar: la nivelul lui ierarhic, şi managerul poate fi la rândul său un simplu angajat şi, în ace