Bunatatea este autentica numai in stare pura, fara determinari de un fel sau altul. Ea exista in sine, iesind de sub incidenta oricarei medieri ori constringeri. Ca atare, o intilnim extrem de rar de-a lungul tribulatiilor noastre pamintesti. Articolul despre bunatate, de saptamina trecuta, a stirnit niscai aprehensiuni unui prieten de-al meu, mai patriot de felul sau. S-au inrait romanii, nu-i vorba, dar nici chiar asa, m-a interpelat el cu o umbra usor ofuscata in priviri. Sint inca destui oameni buni printre razesii lui Stefan si numai un ochi rauvoitor i-ar putea trece cu vederea. Nu e corect sa-ti lovesti compatriotii sub centura, m-a pus la punct, cu finete national(ist)a, amicul. OK, accept oricind o contraipoteza, cu atit mai mult cu cit ma identific si eu drept vietuitor al spatiului mioritic si nu m-ar deranja defel un exces de cumsecadenie colectiva, numai ca trebuie sa fim atenti la ce intelegem exact prin "bunatate". Se stie prea bine ca semantica are mijloacele sale de a ne juca feste cu multa gratie, mai ales atunci cind ne dedam la notiuni atit de pretentioase. Dupa o evaluare grabita a fenomenului, am si descoperit cinci tipuri de a fi bunintr-unmod fals si ma grabesc, prin urmare, sa le insir mai jos. Cu mentiunea obligatorie, desigur, ca ele ar putea fi semnificativ mai numeroase. Exista mai intii o bunatate cu credite transferabile, intocmai precum cursurile institutiilor de invatamint postmodern. Adica, studenteste vorbind, eu promovez in anul academic viitor, fara a-mi fi dat totusi examenele de anul acesta. Chiar daca acum sint incert din punct de vedere universitar, promit "credibilitate" intelectuala ulterioara si, ca atare, ma bucur de toate avantajele studentului silitor. Tot asa, pot fi "bun" in abstract, fara sa-mi asum raspunderea consecintelor generozitatii mele. Manifest compasiune pentru zbirul mai mic decit mine (dar mai mare decit a