Invers decat evanghelistul Ioan, Amélie Nothumb, care are programatic apucaturi de apostolita-scriitoare (sau anti-apostolita, vezi si Antichrista) isi incepe microromanul Metafizica tuburilor (publicat de Editura Polirom, in traducerea lui Giuliano Sfichi) cu o prolegomena despre nimic (in loc de cuvant) si despre divinitate: dar este vorba despre un dumnezeu cam demolat ca imagine: cu ochi ficsi, ca un ou tare (si nu moale), care nu traieste, ci doar exista. Inceputul este, insa, amagitor: aceasta divinitate impietrita este de fapt un bebelus autoporeclit astfel si autoproiectat ca un tub ori furtun omenesc (ale carui ocupatii sunt deglutitia, digestia si excretia, dupa cum ni se explica). Un nou-nascut ca o materie amorfa (nu plange, nu fosneste, este intru totul apatic), poreclit de catre parintii sai a fi "Planta" (starnind compasiunea si in acelasi timp indignarea familiei decisa sa il atate cumva la viata). Dar nou-nascutul nu are nici instinct de supravietuire, nici pofta de viata (fara sa se stie de ce), este inert si larvar, dar, totusi, frumos. Paradoxal.

Povestea acestui bebelus o spune autoarea ca pe un anti-basm postmodern, in flash-uri cvasi-eseistice, pe ici, pe colo. Mai intai, copilul nu doreste o relatie cu sanul, ci doar cu biberonul (fiindca tub la tub se relationeaza!). Apoi creste in solitudine si letargie, nu vorbeste, nu umbla, si in general reactia sa este negativ-apatica la tot ce il inconjoara. si, totusi, nu este bolnav sau handicapat ori retardat. Finalmente, dupa doi ani de etapa legumicola (bebelusul este un personaj post-beckettian inrudit cu Winnie din O, ce zile frumoase!, indeajuns de rubedenie cu "viermii umani" ai lui Samuel Beckett), copilul incepe sa tipe si sa se agite, se naste in sfarsit, isi manifesta furia asupra lumii. De ce? Care este mania lui? Aceea ca se afla, corporal, in stadiul de bebelus, desi este