Horia Ursu este un scriitor scump la vedere. A debutat in vrac, in 1983 (Debut '86, Cartea Romaneasca); publica in 1988 o prima carte de proza, Anotimpurile dupa Zenovie, retiparita in 2001 (Anotimpurile dupa Zenovie si alte proze). Il mai gasim doar in volumul Generatia '80 in proza scurta, Paralela 45, 1998. Atat. Discretia sau exigenta de sine l-a mentinut intr-un cvasianonimat.

Romanul recent publicat, Asediul Vienei (Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2007), concentreaza, ca intr-o oglinda concava, viata postdecembrista dintr-un oras de provincie, dintr-un fragment al fostului imperiu chezaro-craiesc mitteleuropean. O provincie intre Europe, una a nimanui, fiindca romanul este deopotriva "realist" si "simbolic", "material" si "metafizic".

Horia Ursu si-a construit cartea ca pe o vasta fresca, abundenta in detalii, in cromatica si in suculenta concretului ca o pictura flamanda, intregul fiind disciplinat insa dupa o ordine narativa si o logica aflate dincolo de torentul epic. Simbolizarea devine, astfel, o consecinta inevitabila, iar nu o prescriptie. Daca unele locuri pot fi identificate sau daca numele unor personaje sunt reale, ele sunt doar pigmenti de plauzibilitate. In rest, functia lor e exponentiala. Iar locul unde se intampla totul sau nu se intampla nimic e un teritoriu cu totul inventat.

Simturile privilegiate prin cheia carora se lasa descifrata aceasta "realitate" sunt doar vazul si auzul. Vizual, picturalitatea, uneori cinetica, trimite la imagini cuprinse intre Jugendstil si expresionism.

Muzical, se merge de la cutezanta armonica la atonalitate. Adica tot ce e cuprins intre Klimt si Egon Schiele, intre Mahler si Schoenberg.

Tematic vorbind, intreaga poveste a romanului e o mirifica inaintare catre rest, "putin fum si putina cenusa", catre moarte si catre Nimic. S-a spus despre Asediul Vienei ca e un roman al rat