Nu se stie cat de inspirat scria Mircea Horia Simionescu la varsta de 15 ani. Se stie insa cat de mult iubea taramul livrescului, frumusetea literei, mirosul cernelii, desenul pe care il facea cu destula usurinta. Epoca pe care o evoca aici este destul de intunecata, chiar scriitorul notand undeva: "1944-1948 - saracie, foame, frig". Sunt insa anii in care personalitatea sa literara se dezvolta plenar. Are prieteni buni, multi dintre ei nume mari. Scriu toti, mai ales poezie, caci in fata caderii suprarealismului in militantism, versurile devin un refugiu. (Marcela Gheorghiu)
Neadevaruri si autori inventati
In Scoala primara m-am evidentiat mai curand prin exces de mediocritate. Cartea de literatura ma plictisea cumplit, iar lectiile de istorie - in special cele despre voievozii rezidenti la Targoviste - aveau sa-mi contureze treptat sentimentul ca faptele care mi se relatau sunt confectii originale cu substrat dubios, "prefabricate de cercuri animate de interese meschine". Peste foarte multi ani, cand aveam sa ajung la varsta deplinei maturitati, rezerva mea fata de pretentia istoriei de a fi considerata o stiinta inefabila va ocupa un loc confortabil intre preocuparile mele; fapte, evenimente, toate fugeau la periferia neadevarurilor. Ceea ce faceam eu insumi la acea varsta frageda era o joaca de-a realitatea, un joc cu neadevarurile, cu scriitori inventati, cu autori inexistenti. Din ce in ce mai mult, ideea care se contura in mintea mea era aceea ca lumea in care ne miscam si pe care o masuram este o lume de falsuri. Peste ani, avea sa contribuie la dispretul meu absolut fata de seriozitatea istoriei ca stiinta proliferarea prin rapida fuziune media a tot felul de intamplari catastrofale, enorme, incredibile. Ca ziarist (un ziarist prost, ce-i drept), aveam sa aflu la Scanteia si la Agerpres, in biblioteci si arhive cum se fac averi in indus
