In lipsa cuvintului adecvat, a cuvintului "ce exprima adevarul", iubirea nu se naste. Nu poti pricepe lucrurile fara un vocabular care sa le numeasca, fie si aproximativ. Mai intii a fost cuvintul si abia apoi trubadurii din Proventa au inventat iubirea-pasiune. Nu invers. Abia cuvintul nimerit ("cuvintul potrivit", al lui Arghezi) provoaca realitatea. Trairile infloresc tocmai din aceste smerite cuvinte. A devenit, de la o vreme, de prost gust sa reciti poezii iubitei. Cel putin, asa cred majoritatea alumnilor mei, studenti la Filosofie (si nu numai: am la toate sectiile). Cind le cer sa reproduca o strofa din Eminescu, un vers din Bacovia, macar acela despre "cimitirul tineretelor" (care e, desigur, liceul), un poem din Blaga, lucrarile de control ramin goale, foile isi pastreaza virginitatea sidefie. Sau, daca totusi vreunul incearca sa-si exercite memoria, rezultatul e un adevarat dezastru (si masacru). Iata, de-o pilda, ce devine cunoscuta strofa din "Luceafarul": "Si era una la parinti Si mindra-n toate cele, Cum e fereastra intre sfinti Si luna intre stele". Exemplul e strict autentic. Mai are rostul sa subliniez? Carentele de cultura generala sint stupefiante. Unul imi spune ca filosoful Plotin, care a trait la Roma, in secolul al III-lea, si-a redactat Enneadele in italiana. Altul socoteste ca Nilul curge, probabil, in Statele Unite. Divina commedia are patru parti si a fost compusa in hexametri. Si tot asa. Pentru bietul profesor care s-a intimplat sa fiu, cursurile devin, adesea, un prilej de permanenta uimire si deprimare. Un "june (nu de tot) corupt" imi explica, fara sa clipeasca, faptul ca "amorul" eminescian din filosoficul vers "Ce e amorul? E un lung / prilej pentru durere..." e, in realitate, un termen curat peiorativ. Folosind cuvintul "amor", Eminescu voia, de fapt, sa ironizeze, sa huleasca mult venerabilul sentiment. Ca si cum poetul ar fi fost