Cazul care urmează s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani, la Oradea, şi este relatat de colegul şi de prietenul meu colonel (r) Dumitru Bucur.
Un cadavru desfigurat
– Domnule maior, cred că de această dată este vorba de soţia mea. Am dat un telefon la morgă... Din datele pe care mi le-au oferit...
– Vă caut de cinci zile, domnule Stamate, zise ofiţerul de judiciar, întinzând mâna celui care intrase precipitat în încăpere.
Maiorul îl cunoştea de aproape o lună, de când reclamase dispariţia soţiei sale. Era un tip bondoc, cu un început de chelie, deşi de abia împlinise 35 de ani; trup atletic, cu mâini puternice, de care maiorul se convinsese de câte ori şi le-au strâns reciproc.
Cum îi dispăruse soţia? La câteva zile după ce ieşise din spitalul de boli nervoase din Oradea, unde a fost internată pentu o accentuată stare depresivă, soţul nu a mai găsit-o acasă, deşi se afla încă în concediu medical. Rude nu avea. A căutat-o prin toate spitalele. Fără rezultat. Apoi s-a prezentat la miliţie.
– Îmi pare rău, domnule maior, dar am avut de executat o lucrare în altă localitate.
– Mă tem că vă aşteaptă un examen greu. Cadavrul la care o să mergem a fost scos din râul ce străbate oraşul nostru. După aprecierea medicului legist a stat în apă aproximativ o lună, ceea ce corespunde cu data dispariţiei soţiei dumneavoastră. Dar chipul îi este de nerecunoscut.
În ochii lui Stamate începură să sclipească lacrimi. Fără să-şi ridice privirea spre maior, după un suspin prelung, spuse:
– Trebuie să o recunosc. A fost doar soţia mea... Poate a mai rămas îmbrăcămintea, am descris-o în reclamaţie şi în declaraţia mea. Mai e ceva... atunci nu mi-am amintit. Avea o cicatrice la antebraţul drept...
– Nu, din obiectele cu care aţi declarat că era îmbrăcată ultima dată nu a rămas nimic. Cât priveşte cicatricea, vom