N-are sens să mă întreb de ce mizează televiziunile comerciale pe sordid.
Câtă vreme există alibiul ratingului, orice manevră pare îngăduită. Meticulos în ceea ce priveşte detaliile, dar indiferent în faţa scârboşeniilor majore, CNA-ul schiţează gesturi punitive mai degrabă când e vorba de abateri procedurale decât în cazurile de viciere a atmosferei. Cine depăşeşte cu trei secunde perioada alocată calupurilor publicitare e bun de plată. În schimb, cine difuzează toxine televizate doarme ca un prunc.
Fără să aibă un dirijor anume, rapsodia promiscuă răzbate în fiecare săptămână din cutia televizorului. Şi chiar se pare că ne-am obişnuit cu ea. A fost ceva mai greu la început, dar acum lucrurile s-au simplificat. Ai o idee proastă pentru o emisiune aşijderea? Nicio problemă, se rezolvă. Preferabil la ore cu audienţă bună. Vrei să preiei formatul unei aiureli greţoase şi să-l adaptezi arealului carpatin? S-a marcat. Prima TV, Antena 1 şi Kanal D aşteaptă semnul şi sunt gata de acţiune.
Am încercat să văd care e punctul de atracţie al acestor emisiuni şi am urmărit câteva fragmente din fiecare. M-am oprit mai întâi asupra „Testului de fidelitate“ condus de Ionuţ Adăscăliţei pe Antena 1. M-am uitat atent şi am încheiat vizionarea dându-mi seama că am de făcut o singură observaţie: actorii folosiţi aici joacă execrabil în toate scenele, cu excepţia momentelor când trebuie să urle, să scuipe, să înjure şi să dea cu pumnul. Scena seducţiei, de pildă, e un fiasco dureros (tânăra care joacă rolul Ispitei are, în general, talentul actoricesc al unei scrumbii evadate din congelator şi refugiate într-un galoş).
Dialogurile sentimentale sunt de o artificialitate paralizantă. Replicile par ieşite dintr-un automat de cafea sau dintr-un bancomat. Don Juan-ul care urmează să fie prins cu mâţa-n sac arată apăsat de corvoada rolului a
