De curând am citit “însemnările” lui Ion Ioniţă, pregătite pentru tipar de soţia sa, la două decenii după moartea autorului. Fostul ministru al Armatei – singurul dintre cei “marginalizaţi”, “pensionaţi” şi “rotiţi” de Ceauşescu care-au avut curajul memorialisticii “de sertar” – şi-a întrerupt, din păcate, povestirea la anul 1952.
De curând am citit “însemnările” lui Ion Ioniţă, pregătite pentru tipar de soţia sa, la două decenii după moartea autorului. Fostul ministru al Armatei – singurul dintre cei “marginalizaţi”, “pensionaţi” şi “rotiţi” de Ceauşescu care-au avut curajul memorialisticii “de sertar” – şi-a întrerupt, din păcate, povestirea la anul 1952.
Lectura scrierii sale e însă un excelent exerciţiu de reprezentare a speranţelor care-i cuprinseseră după război pe oamenii cu starea părinţilor şi fraţilor lui Ioniţă (mai strâmtoraţi decât familia lui Moromete, după aprecierile autorului). Pentru uriaşa mulţime de tineri cu “origine sănătoasă”, mecanismele schimbării regimului au fost incredibile posibilităţi şi experienţe personale. Când “purtătorii de cuvânt” ai partidului comunist intră în cursa pentru aderenţi cu celelalte partide revigorate după război, oferta lor dobândeşte irezistibilă atracţie prin faptul că ei îi trimiseseră deja pe primii reprezentanţi ai muncitorilor în guvern. Nu-mi închipuisem, înaintea mărturiilor lui Ioniţă, potenţialitatea câştigului de imagine a partidului comunist printre “cei mulţi şi sărmani”, prin organizarea “comitetelor sărăcimii” la sate şi a mitingurilor muncitoreşti, unde aceia care îndemnau “la luptă” fuseseră tot lucrători. Însăşi bombastica promisiune de “viaţă nouă” devenea verosimilă în rostirea electricianului Gheorghiu-Dej, a tipografului Teohari Georgescu ori a petrolistului Vasilichi, care dobândiseră portofoliul de miniştri prin partidul lor. Căci nu eram, oare, în ţara un
