Controversata pizza, mâncărurile italieneşti pregătite cu precizie peninsulară, făinoasele sau brânzeturile nu se regăsesc pe lista mea de alimente preferate. Acestea fiind spuse, mi-am îndreptat atenţia către mâncăruri mai puţin „mediatizate“. Chiar dacă numele de „Picadilly pizza“ este o suplă contradicţie exotică („picadilly“ fiind un termen tipic englezesc, ce reprezintă numele unei faimoase pieţe londoneze, la origini desemnând un guler lat, brodat), am îndrăznit să intru pe uşa restaurantului mai sus-amintit. Interiorul, de o cromatică plăcută, te lasă să-ţi alegi spaţiul în care urmează să deguşti preparatele de bucătărie sau, poate, o băutură dorită: te poţi îndrepta spre nefumători sau, dimpotrivă, în salonul de fumători. Sau cel puţin aşa mi s-a părut că erau dispuse cele două căi de acces ale holului. Având acel viciu considerat de mulţi dezgustător, fumatul, m-am hotărât să aleg partea dreaptă (fără legătură cu toate acele conotaţii din folclorul românesc...). De îndată ce m-am îndreptat către o masă, am fost întâmpinat cu politeţe de unul dintre ospătari care, amplificând momentul mirării mele, s-a retras în linişte după ce s-a asigurat că meniul îmi era la îndemână. Trecând, aproape programatic, peste mâncărurile italieneşti, am fost sedus de un muşchiuleţ de porc împănat, care, desigur, se potriveşte bine cu un vin roşu sau negru, dulce sau demidulce. M-am hotărât la o Fetească Neagră, demidulce, un vin robust, cu o fină melodie interioară, vechi de opt ani. Am comandat. Pentru a-mi petrece timpul cât mai plăcut până când comanda va fi fost onorată, am folosit scrumiera şi m-am delectat cu Joe Dassin, Bonnie Tyler şi Julio Iglesias, timp în care cele două domnişoare de la masa alăturată încercau cu îndârjire să acopere zumzetul discret din restaurant. Fără a vrea să fiu nepoliticos, am aflat că apa minerală îngraşă în unele situaţii şi nu e indicată