Alfredo Di Stefano, saptamana trecuta: "Mai slabiti-ma, cu galacticos! Care galactici? Erau cat se poate de muritori. Sa nu mai aud cuvantul asta prostesc! Galacticos, pe care ii tot pomeniti, erau sa distruga clubul". La 81 de ani, Di Stefano, intemeitorul Realului, distinge perfect intre sacru si profan. Si gaseste, tocmai el, demiurgul, foarte putin sacru in fotbal. Galacticii de care vorbim, prelungind stilistica inepta a jurnalismului spoit cultural, sunt o eticheta, o imitatie sterila a sacrului. Ce pune, atunci, in miscare fotbalul mare? Profanitatea. E o idee greu de acceptat, in climatul festiv-tropical pe care ne-am obisnuit sa-l respiram oriunde e vorba de fotbal: in finala Cupei Mondiale sau in apocalipsa "ciocnirii totale" pe care ziarele o prevestesc cutremurate, in avancronici la Otelul -Steaua. Insa profanitatea, prin care ar trebui sa intelegem, fara regret si fara jena, cea mai simpla si mai nefardata ipostaza a omului, e decisiva. Ne ajuta o declaratie ceva mai veche si mult, mult mai nebagata in seama a aceluiasi Di Stefano. Intrebat, acum mai bine de 25 de ani, ce deosebeste o mare echipa de o trupa obisnuita, Di Stefano, pe atunci antenor la Real, a avut de spus ceva foarte brutal: "Foamea! Foamea adevarata!". E clar, Di Stefano nu vorbea (numai) de glorie. Foamea pe care Di Stefano o punea in fruntea lucrurilor ce fac fotbalul sa se miste e chiar foamea aceea care chinuie si educa, loveste si lasa o amintire cumplita, in stomacul, dar si in sufletul oricarui muritor. Foamea de care vorbea raspicat Di Stefano, un tanar crescut in belsugul unei ferme argentiniene si un adult contemporan cu propriul sau cont solid in banca, e, insa, si foamea cu burta plina, acel instinct neiertator si inalt care impinge la fapte si refuza relaxarea. Cand a recurs la discursul despre foame, Di Stefano era deja un om lamurit. Si nelinistit. Fotbalul urma calea juca