„Evenimentele de acum din Kosovo au parfum de razboi civil“, am auzit, dimineata, pe cineva spunind despre ce se intimpla acum in Kosovo, in timp ce ascultam radioul, ca de obicei zacind minute in sir in trafic (din pacate nu am retinut cine si in ce context a spus asta). Dar mi-a atras atentia imediat exprimarea care alatura oximoronic ideea de parfum linga un cuvint precum razboi. Intr-un comentariu despre un film sau intr-o cronica nu ar fi parut poate ceva neobisnuit, insa facind referire la o realitate, si inca la una care ne implica si ne priveste in modul cel mai direct, ea a functionat ca o taietura in carne vie.

Aerul lor cu usor iz de poezie au transformat intr-o clipita aceste cuvinte in madelaina si am simtit brusc caldura sufocanta a unei veri cu aer incarcat, la muzeu, si o conversatie cu poetul Ioan Flora. Nu-mi amintesc exact cum porniseram sa discutam despre evenimentele de atunci, din 1999, despre probleme sirbilor, dar imi amintesc ultimele lui cuvinte care m-au sagetat ca si cele de acum: „sirbii sint un popor sinucigas“.

Cu naivitatea de rigoare, cu candoarea tinarului care nu accepta ca si relele fac parte din lume si ca exista intotdeauna si o parte intunecata in orice, incercam sa inteleg de ce nu se pot rezolva conflictele pe cale amiabila, de ce nu se gasesc solutii diplomatice pentru a se evita ciocnirile violente, mi-e frica sa spun singeroase.

Atunci l-am cunoscut pe Ioan Flora, prin 1999. In timpul evenimentelor de atunci, care au zguduit, ca si cele de acum, lumea. Stiam ca e de origine sirba, ca s-a nascut in Satul Nou, judetul Pancevo, in Banatul Sirbesc, care acum e in Serbia, iar acum e numit un poet roman din Serbia. Si asta mi-a spus atunci: lumea nu intelege, sirbii sint popor sinucigas, in sensul ca merg pina in pinzele albe, ca fanaticii, cind considera ca au ceva de aparat, de dovedit, de aratat. Nu se