Respingerea cliseelor invechite, a tiparelor, a conventiilor de orice tip si a miturilor corespunde dorintei de a crea noi genuri de texte, in care, prin combinarea unor stiluri si forme (chiar si non-)artistice, autorii reusesc nici mai mult nici mai putin decit sa-si urmeze propriile interese, preferinte, antipatii, experiente si „proiectii mintale“ (W.S. Burroughs).

Aceasta alternativa a unei literaturi bazate pe limbajul de zi cu zi, literatura corespunzatoare unei „boemizari a maselor“, ar parea posibil de pus in practica, deoarece in America o astfel de lirica cunoscuse deja succesul inca din anii ’50: literatura beat, pop si underground. In batrina Europa, insa, generatia beat a venit uneori in vizita, a stirnit oarecum spiritele culturale ale timpului si a plecat acasa fara a lasa in urma dovezi de receptare efectiva. Asa s-a intimplat in Franta: reprezentantii de marca ai acestui nou establishment american, Allen Ginsberg, W.S. Burroughs, Frank O’Hara, au poposit in repetate rinduri la Paris, iar locul frecventat de ei a ramas unica referinta pe tarim francez: „The Beat Hotel“. Cu toate acestea, literatura franceza din a doua jumatate de secol XX nu a manifestat consecventa in receptarea unui stil pur beat, exemplele fiind sporadice. In acest caz, Parisul a insemnat, dupa cit se pare, mai putin un punct de polarizare al noilor miscari culturale si mai mult o Europa in miniatura, unde te duci ca la o amanta versata, atunci cind te saturi de fitele unei Americi prea necoapte, prea nabadaioase.

Rolf Dieter Brinkmann, ucenicul teuton

Ar fi fost insa de inteles ca scrierile si teoriile beat sa exercite o influenta mai puternica in Germania de Vest, bastionul americanizat al democratiei intr-un plin Razboi Rece. Inca de la primele editari, operele beat au fost imediat traduse in germana. Incercarea de extindere a unui fenomen litera