- Domnule Mircea Horia Simionescu, prima nedumerire a mea, în ceea ce vă priveşte, este de natură ... onomastică. Cine v-a ,,dăruit" cele două prenume cu rezonanţă istorică - Mircea şi Horia?

- A fost o decizie spontană luată de tatăl meu, la o petrecere. Mi s-a spus însă că trebuia să port prenumele George, care era al naşului meu şi care mi s-a părut întotdeauna foarte chic, căci mă făcea să mă gândesc la George Călinescu. (În Dicţionarul onomastic, în dreptul prenumelui George, am găsit patru explicaţii. Ultima ar putea confirma şi continua această mărturisire a prozatorului: ,,Uneori, când mă privesc în acţiunile esenţiale, seamăn cu cel care trebuia să fiu. Cercetez acest chip ce nu poate înşela pe nimeni, ochii în adâncimea cărora licăresc apele verzi ale îndoielii, fragmentele unei coregrafii niciodată fixate. (...) Mă strig: George! Întorc privirea şi nu ştiu ce să fac".)

Însă numele meu de alint, care mi-a displăcut din capul locului, era }oncu - l-am purtat de la şcoala primară până pe vremea când am lucrat la Scânteia. În jurnalul lui, Radu Petrescu mă numeşte astfel şi lumea nu ştie despre cine este vorba.

Mă credeam posesorul unic al acestui ,,supranume", până când, pe la paisprezece ani, a apărut la Târgovişte un văr al meu care, spre dezamăgirea mea, era strigat tot aşa.

- Dar capacitatea dumneavoastră de fantazare, excesul de imaginaţie de la cine le-aţi moştenit?

- Fratele meu era, de fapt, cel cu o imaginaţie extraordinară, cu un gust nemaipomenit pentru construcţiile neobişnuite, care frizau absurdul înainte de a auzi noi ceva despre literatura absurdului. Avea şi o extraordinară inteligenţă tehnică: din trotinetă şi-a făcut bicicletă, apoi motoretă. Şi-a confecţionat un automobil dintr-o rablă de BMW care - spunea el - ar fi aparţinut poliţiei germane în timpul războiului. Cu această maşină reconstruită, a trecut